Basm.

Eram la mare, stăteam pe o bancă cu două fete, la ceva depărtare de plajă - de fapt, chiar în faţa unui bloc. Se apropie o femeie, mergând greoi cu câte două plase în fiecare mână. Ne întreabă cum ne cheamă şi ce facem noi acolo. Îi spunem, fără nicio dorinţă de a continua conversaţia. Şi totuşi, nu pleacă.
''Pe mine mă cheamă Viorica.''
Pauză.
''Acum mă duc la o nuntă ca să mă întâlnesc cu o prietenă fiindcă ne-au fugit soţii de acasă şi trebuie să îi găsim...''. Pare cu adevărat tristă această femeie. Ba chiar arată ca şi cum ar începe să plângă, iar eu încerc cu disperare să îmi înăbuş o pornire sadică. Încerc în zadar, pentru că fără să vreau pufnesc în râs, un râs scurt, ca un strănut aproape - de fapt chiar în asta încerc să îl deghizez.
''De ce râzi?''
''Nu râd...'', zic eu cu o figură serioasă deşi ştiu sigur că ochii tot îmi râd, şi simţindu-mă exact ca la şcoală în faţa profesorului - nu copiez, nu vorbesc cu colega, nu respir...Nu râd.
Din fericire, apare o asistentă pirpirie care trebuie să facă o anumită injecţie unei anumite doamne - cu plase.
''Dar cum doamna respectivă este oarecum corpolenta'', narează vocea din capul meu (nu eu, o voce groasă de bărbat, ca vocile din reclamele de la radio, ştiţi?), ''iar asistenta are obiceiul să sara peste mesele principale ale zilei, operaţiunea necesită un dram de efort. Astfel, injecţia nu a fost atât o injecţie, cât o adevărată lovitură năprasnică.''

***

NĂPRÁSNIC, -Ă, năprasnici, -ce,- Care depășește cu mult limitele obișnuite (prin mărime, intensitate); extraordinar, cumplit.

Cu acest cuvânt m-am trezit eu azi-dimineaţă pe buze. Năprasnic.
Ciudate vise mai am....