Basm.

Eram la mare, stăteam pe o bancă cu două fete, la ceva depărtare de plajă - de fapt, chiar în faţa unui bloc. Se apropie o femeie, mergând greoi cu câte două plase în fiecare mână. Ne întreabă cum ne cheamă şi ce facem noi acolo. Îi spunem, fără nicio dorinţă de a continua conversaţia. Şi totuşi, nu pleacă.
''Pe mine mă cheamă Viorica.''
Pauză.
''Acum mă duc la o nuntă ca să mă întâlnesc cu o prietenă fiindcă ne-au fugit soţii de acasă şi trebuie să îi găsim...''. Pare cu adevărat tristă această femeie. Ba chiar arată ca şi cum ar începe să plângă, iar eu încerc cu disperare să îmi înăbuş o pornire sadică. Încerc în zadar, pentru că fără să vreau pufnesc în râs, un râs scurt, ca un strănut aproape - de fapt chiar în asta încerc să îl deghizez.
''De ce râzi?''
''Nu râd...'', zic eu cu o figură serioasă deşi ştiu sigur că ochii tot îmi râd, şi simţindu-mă exact ca la şcoală în faţa profesorului - nu copiez, nu vorbesc cu colega, nu respir...Nu râd.
Din fericire, apare o asistentă pirpirie care trebuie să facă o anumită injecţie unei anumite doamne - cu plase.
''Dar cum doamna respectivă este oarecum corpolenta'', narează vocea din capul meu (nu eu, o voce groasă de bărbat, ca vocile din reclamele de la radio, ştiţi?), ''iar asistenta are obiceiul să sara peste mesele principale ale zilei, operaţiunea necesită un dram de efort. Astfel, injecţia nu a fost atât o injecţie, cât o adevărată lovitură năprasnică.''

***

NĂPRÁSNIC, -Ă, năprasnici, -ce,- Care depășește cu mult limitele obișnuite (prin mărime, intensitate); extraordinar, cumplit.

Cu acest cuvânt m-am trezit eu azi-dimineaţă pe buze. Năprasnic.
Ciudate vise mai am....

Cu si despre ţânţari

Cine ma cunoaste stie ca mai mult decat urasc pasarile, eu urasc ţânţarii. Pentru ca voi sa imi simtiti ura fata de aceste creaturi, m+am straduit sa folosesc si diacritice, sa nu cumva sa misunderstand. Ţânţari.
Si se facea ca azi-noapte in...ok, acum am facut o pauza pentru a profita de instinctele mele de nija si a omori unul. L-am storcosit intre palmele mele deschise. I-am oferit o imbratisare a mortii...plina de ura*insert rasul malefic al lui House*.
Deci. Azi-noapte, in timp ce incercam si eu sa dorm, ca tot omul ce se trezeste in fiecare zi la ora 6, nu de placere, ci din obligatie, aud un bazait familiar. Este oribil, nu pot exprima in cuvinte ce sentimente am cand aud acel sunet infricosator. Ma sperie mai mult decat un chiuit de copil si ma irita mai mult decat scartaitul de la contactul mainilor cu vasele ude. Si dăi, si bâââââz, si bââââz, bâzul ala ascutit care ma scoate din minti.
Normal, trebuie sa il elimini, doar ca la mine e un proces complicat. Deschide ochii, incearca sa localizezi sursa zgomotului pe intuneric. Ridica-te din pat, pune-ti ochelarii, tot pe intuneric, pentru ca atunci cand aprinzi lumina sa il surprinzi pe bietul nenorocit. Aprinde lumina, stai vreo 10 minute pana apare si creatura, alearg-o prin camera, omoar-o, lasand urme sugestive pe pereti. Asa, preventiv, ca sa se sperie ăilalţi. Simte+te mandra, stinge lumina, da-ti ochelarii jos, culca-te la loc. Si repeta procesul atunci cand apare alt ţânţar!
Ei, bine, aaaazi-noapte, dupa cum incerc sa spun de vreo cateva paragrafe, bazaitul ala nu se mai oprea. Era constant, nici volumul nu varia. Ma, ce naiba! Parca prea...sta ţânţarul ala asa la taclale pe o voce monotona. Ce e in neregula? Norocul meu a fost ca mi s-a facut sete. Si stiti cine era ţânţarul? Boxele mele. Bâzâiau. Le-am scos din priza si am dormit. Ramane de vazut ce-o fi si azi.


Felicitari daca ai ajuns pana aici citind fiecare cuvant, fara sa trisezi. Eu m-as fi plictisit.

Fac orice numai ce trebuie nu. Si cand zic "ce trebuie" ma refer la a invata. Nu asta vreti sa cititi, stiu. Dar o sa imi vars si eu oful undeva. Frec menta si am nevoie sa imi spuna cineva ca e ceva normal, ca toata lumea face asta si ca in final totul va fi bine. Iar am zgarieturi pe maini, din ciocolata nu a mai ramas decat staniolul iar cartea de istorie sta deschisa in fata mea. Sunt hartuita psihic, daca pot sa zic asa si totusi nivelul meu de motivare este undeva jos, jos de tot. Vai ce amuzant, mereu ma enerveaza cand blogurile pe care le citesc bat campii, scriu propozitii scurte si lipsite de sens care sunt menite sa exprime toata dezolarea lor si alte sentimente profunde. Adica nu ale blogurilor, ale persoanelor care scriu pe acolo. Dar ma roooog.

***

In alta ordine de idei, aud ca s-ar incerca organizarea unui anumit eveniment in Craiova. Lecturi urbane. Astept detalii si desi blogul meu nu e nici pe departe un mijloc de a promova...orice, ma simt obligata sa scriu aici despre asta. Asa, ca sa ma simt si eu importanta.

Pacat ca nu fumez, altfel as zice asa, foarte poetic-ish: "Trage din tigara, sufla fumul si se uita ganditoare la monitor...Da, ajunge pentru astazi. Apasa butonul si asteapta. Inca o zi pierduta in negura timpurilor..."
Ahahahaha! Negura, v-ati prins? Ca e intuneric afara.

Mi-e lene sa ma gandesc la un titlu

Bine hai ca mi-e lene sa scriu ceva. Aveam un intreg post in minte azi-noapte si chit ca am un carnetel pus frumos pe noptiera, special pentru astfel de meditatii nocturne (are chiar si o luna pe el - noapte, luna - get it?) nu l-am scris. Mi-e lene sa scriu, mereu zic ca o sa imi amintesc. Si nu e chestia ca nu imi amintesc subiectul pur si simplu cuvintele ies mult mai usor in mijlocul noptii cand nu e nimeni prin jur. Ca sa nu mai spun ca de obicei nu ma recunosc in ce scriu noaptea. Gen am gasit acum cateva zile o hartiuta pe care scrisesem asta-vara. Mi-a luat ceva timp pana sa imi dau seama care-i faza cu hartia aia si cine a scris-o de fapt. Daaar cui ii pasa. Sunt destul de demoralizata la ora asta, nici eu nu stiu. Like, i'm listening to fucking James Blunt! Hai ca e amuzant sa scriu aici. Uitasem cat de amuzant e. Uite scriu. Scriiiiiu. Si tu citesti ahaha ce amuzant. Stop wondering what the hell is going on. N-am chef de nimic asa ca scriu aberatii. Da? Patetic.

Guess who!

Se pare ca in ultimul timp toate lumea a descoperit ca pot sa aiba un mic coltisor virtual (ha, auzi colt virtual, ce cliseu) in care pot sa scrie toate tampeniile care le trec prin cap. Ei bine, uite ca am si eu. Si am de mai mult timp.Adica sunt experimentata & shit.
Ideea e ca eram eu mai zilele trecute pe la biserica. De Pasti, adica. La biserica. Eu. Nu mai fusesem la biserica de ceva ani buni si nu am putut sa nu imi aduc aminte de cum am ramas eu marcata de un eveniment din copilaria mea zbuciumata(glumeam, mami, nu a fost zbuciumata, nu iti face mustrari de constiinta). Se facea ca bunica mea a incercat sa imi dea si mie sa beau apa sfintita. Gen agheasma. Cred ca asa ii zice (sau aia e altceva?). "Ca asa bea toata lumea, mama". Ei bine, eu nu am vrut. Si am plans si am tipat pana cand am scapat nevatamata si fara sa inghit chestia aia. Nu stiu daca restul isi aduc asa bine aminte de asta dar eu am ramas cu sechele.
Asaaaa. Si eram eu la biserica. In biserica. Stateam la coada ca sa ma dea popa cu mir si sa pup icoane (nu am pupat icoane). Si suna un telefon. In biserica. Cu ecou. Ei bine ,tipul cu telefonul nu numai ca nu l-a inchis dar a si inceput sa discute cu celalalt despre cat de grea a fost la munca si cum a trecut si el pe la biserica inainte sa plece la Rovinari. Stiti linistea din biserica si cum chiar si palpaitul lumanarilor este amplificat de 100 de ori? Ei bine, a fost groaznic. Si din nou m-au napadit amintirile si m-am gandit la blogul meu si cum acum cativa (sau unul?) ani, tot de Pasti (sau de Craciun), scriam eu despre unii care se dusesera in grup la biserica ca sa faca poze si sa le puna pe haifaiv. Asta cand toata lumea stie ca Facebook este calea spre viitor.
Mi-am sacrificat unghiile proaspat date cu oja pentru a scrie un post pe blog. Si asta marcheaza reinceperea scrisului.

Despre curatenia de primavara si secretele...

...care nu prea se combina. Cum incepe sa straluceasca soarele cu mai mult entuziasm si copacii infloresc, incepe o oarecare revolutie la mine in casa, numita conventional "curatenia de primavara". Toti membri familiei sunt mobilizati, se aduna carpe, produse de curatat gata sa fie testate si multa rabdare si porneste maratonul. Cum eu reusesc de cele mai multe ori sa ma eschivez de la treburile casei, singura grija care imi ramane e ca toate jurnalele mele sa fie ferite de alti ochi iscoditori. Ceea ce nu e tocmai usor. Sunt multe [jurnale adica] si ascunse prin multe locuri. Asa ca trebuie sa le schimb locatia odata cu schimbarea camerelor in care se face curatenie. Si ceea ce imi face misiunea mai grea este scoala, pentru ca fiind plecata de acasa 7 ore nu prea am timp sa supraveghez operatiunea. Si desi de obicei sunt inventiva in ceea ce priveste ascunzatorile, nimic nu scapa curateniei. Serios, nici nu va trece prin cap pe unde se gandesc sa stearga praful, sunt la fel de creative cum sunt eu cu ascunsul chestiilor. Asa ca nu imi ramane decat sa fiu mereu pe faza si rapida. Asta daca nu vreau ca si secretele mele sa sufere o 'purificare'.